Dreptul de retenţie

Dreptul de retenţie

 

În doctrină, dreptul de retenţie a fost calificat şi definit ca un drept real, datorită faptului că este opozabil tuturor. Deşi dreptul de retenţie nu a fost reglementat în mod explicit în Codul civil din 1864, existau dispoziţii legale care instituiau în mod implicit un drept de retenţie sub forma unor aplicaţii ale acestuia. Potrivit dispoziţiilor Art. 7711 din Codul civil din 1864, moştenitorii care erau obligaţi la  raport cu privire la un imobil în natură aveau posibilitatea să reţină bunul până la plata efectivă a sumelor ce-i erau datorate.

În schimb, astăzi  Codul civil priveşte dreptul de retenţie ca fiind o garanţie reală, alături de ipotecă şi gaj și este definit de Art. 2.495 conform căruia:

„(1) Cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl reţină cât timp creditorul nu îşi execută obligaţia sa izvorâtă din acelaşi raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat. (2) Prin lege se pot stabili şi alte situaţii în care o persoană poate exercita un drept de retenţie.”

În virtutea dreptului de retenţie, retentorii nu vor avea dreptul de a folosi bunul , ci doar vor putea refuza predarea acestuia către proprietari, reţinându-l până la realizarea integrală a creanţei lor. Iar  în cazul în care există fructe produse de acest bun, acestea se vor folosii pentru stigerea datoriei.                    

Persoana care exercită dreptul de retenţie, ulterior achitării tuturor datoriilor din partea creditorului bunului,  are obligaţia de conservare a bunului în caz contrar va răspunde pentru pierirea bunului indiferent de circumstantele pieirii. Dreptul de retenţie din punct de vedere procedural se invocă, de regulă, pe cale de excepţie, în litigii privind restituirea bunului precum  şi pe calea unei contestaţii la executarea unei hotărâri privind restituirea.        

O mențiune extrem de importantă pentru persoanele care se află în situația de a invoca dreptul de retenție este faptul că acesta face obiectul dreptului de proprietate privată, în schimb bunurile proprietate publică nu pot face obiectul dreptului de retenţie, întrucât acesta nu este susceptibil de urmărire silită.

Dreptul de retenţie, potrivit legi este regăsit în următoarele împrejurări:

    • la încetarea regimului separaţiei de bunuri dintre soți
    • pârâtul, în cazul acţiunii în revendicare
    • administratorul asupra bunului administrat până la plata integrală a datoriei faţă de el;
    • posesorul de bună-credinţă, până la primirea integrală a indemnizaţiei pentru preţul plătit vânzătorului;
    • donatarul până la plata efectivă a sumelor ce îi sunt datorate
    • depozitarul, asupra lucrului depozitat, până la plata cheltuielilor ocazionate de păstrarea lui
  • comoştenitorul
  • creditorul gajist asupra bunului gajat, până la plata integrală a datoriei
  • locatarul, asupra bunului închiriat, până la plata despăgubirilor ce-i sunt datorate de proprietar potrivit legii

Conform reglementărilor în vigoare dreptul de retenție se poate aplica conform înțelegerii dintre părți atata timp cât se poate identifica legătura de cauzalitate între bunul deţinut de creditor şi datoria debitorului.

Stingerea dreptului de retenţie conform Art. 2.499 încetează dacă cel interesat consemnează suma pretinsă sau oferă retentorului o garanţie suficientă. De reținut este faptul că, dreptul de retenție subzistă atâta timp cât există legătura de cauzalitate între bun și obligația aferentă acestuia, indiferent de modifi cările pe care bunul sau creanţa le înregistrează.

Înapoi la Blog